O cunoscută îmi povestea recent cum își petrece timpul liber, că de curând a descoperit că îi plac foarte mult drumețiile pe munte și pleacă aproape în fiecare weekend din București ca să poată face acest lucru. Și îmi zice: “La început mai puneam poze pe Facebook, dar se tot mirau colegii de birou că plec atâta, că pot și că am timp și resurse și n-am mai pus. Nici nu le zic!”
Și am stat să mă gândesc așa un pic.
E drept că uneori simt și eu o ușoară jenă când povestesc unor prieteni/cunoscuți că, uite, plec și eu în vacanță în cutare loc. “Păi nu ai mai fost?” Păi da, dar mă mai duc.
Sau atunci când am un lucru nou. Sau atunci când merg într-un restaurant mai sofisticat, la etajul 36. Sau când merg la petreceri săptămânale pentru că îmi place să dansez.
Și cum vine asta?! Simt o jenă pentru ceea ce pot EU să fac sau simt jenă pentru ceea ce nu pot face și EI?
Păi stai, nene, un pic?! Doar nu plouă cu bani fix deasupra blocului meu.
Păi pentru toate astea lucrez și am un job pentru care mă trezesc de dimineață (cu mare greu!). Mai mult, am și task-uri extra job pentru venituri suplimentare.
Dacă îmi cumpăr lucruri noi (deși în ultimul an scăzut drastic numărul de obiecte vestimentare/accesorii cumpărate), încerc să mai vând din cele nepurtate. Pe OLX, sau grupuri pe Facebook. Talcioc 2.0 este un exemplu foarte bun în acest caz.
Economisesc. Nu dau 200 de lei pe o fustă că totuși e o fustă, deseori făcută din material prost, deci deloc cusută cu aur ca să merite banii ăia.
Nu fumez și nu, nu mi-am cumpărat o mașină din banii economiți lunar, vorba bancului, dar dacă pun deoparte 300 de lei pe lună (pe care i-aș da pe țigări dacă aș fuma un pachet la două zile plus fumat mai mult la ieșiri) păi pe an aș economisi 3600 lei. Si uite banii de o vacanță.
Pe lângă toate acestea, îmi plătesc chiria și facturile.
Da, nu am încă o familie și nu trebuie să mai hrănesc și alte guri.
Nu fur, nu mă prostituez (deși până la urmă și ăla e un job, nu?), nu mă întreține niciun sugar daddy.
Și atunci de ce să îmi fie MIE jenă?
Fiecare își creează propria fericire. Dacă eu o ating atunci când dansez pe plaja din Malaga, asta nu înseamă că tu, care stai în sufragerie alături de jumătatea/familia ta și te uiți la un film ești mai puțin fericit. Tu n-ai ce am eu, dar nici eu nu am ce ai tu.
Dacă sunt în Machu Pichu sau în Cucuieții din Deal și vreau să pun poze, pun. Dacă vreau să mânănc azi un hamburger din vită virgină, mănânc. Dacă vreau geanta aia fistichie, o iau.
La final de lună (sau de viață) trebuie să îmi dau socoteală doar mie. Și jenă o să îmi fie doar dacă aș fi putut să fac/am lucruri și nu le-am făcut/avut din jenă că o să se uite lumea chiorâș la mine sau Doamne-ferește! o să mă deoache.
OH GIVE ME A BREACK!
Vorba mamei: Fiecare doarme după cum își așterne. Să ții minte asta.
