– Eu nu știu ce încerci tu să construiești acolo…
– Nici eu nu știu…
– Și atunci care e rostul?
– Să îmi țin mâinile ocupate. Dacă îmi țin mâinile ocupate, mi-e ocupată și mintea.
– Crezi tu?
– Da. Sau poate zburdă mai rău. Știi, dacă mi-ai cere acum să las totul și să îmi iau lumea în cap, aș face-o.
– Și ce te oprește?
– Că nu îmi zici să fac asta.
– Tre să zică cineva?
– Da, altfel nu am curajul.
– Ai grijă cum pui alea. Le pui prost, bucățile alea de cărămidă sau ce o fi ele. Îți rămân găuri.
– Nu așa e și în viață? Încercăm să ne astupăm găurile, pretinzând că ridicăm ceva solid? Da’ se dărâmă șandramaua până la urmă…
– Ha! La cum construiești tu, nici nu mă îndoiesc.
– Zi-mi să mă opresc.
– E jocul tău.
– Da, dar tu mă poți opri.
– Dacă nu o să te oprești singură, nimeni nu o să poată.
– Deci nu e un joc până la urmă?
– Ba da. E tetris.
