Cineva spunea că visele noastre se împlinesc după ce uităm de ele. Dar pot să spun sigur că se împlinesc atunci când ai nevoie cel mai mult, și nu neapărat când pur si simplu îți dorești. Și faptul că se împlinesc după ce le dăm uitării nu înseamnă că valorează mai puțin pentru noi sau că nu am mai avea nevoie de visele noastre împlinite, dar cine știe…
Când eram mică îmi doream să fiu vânzătoare de înghețată, cântăreață, medic pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Apoi am descoperit dansul. Am urmat câteva cursuri de dans modern pe la 12-13 ani, dar instructoarea noastră de dans a plecat din oraș în scurt timp, iar eu nu voiam nici în ruptul capului să practic dansuri populare, singurele cursuri care se mai țineau în orașul nostru. Așa că l-am doar dat deoparte, eram sigură că într-o zi o să mă întorc la el.
Între timp am dansat pe unde am putut (petreceri, concursuri în liceu, cluburi în facultate), dar m-am considerat bătrână să mai încep cursuri de dans, mai ales că aveam de unde alege. Da, mă consideram bătrână la 20 de ani. M-am uitat cu poftă la toate filmele despre dans (seriile ”Step Up” mai ales), admiram dansatorii pe la Grammy, AMAs, MTV Music Awards. Tot ce era dinafară. Mă gândeam că în alte circumstanțe m-aș fi făcut dansatoare și aș fi trăit o viață dansând, fără regrete.
Și s-a întâmplat că la un moment dat am uitat de visul meu. Because life happened. Am uitat de multe vise, dar mai ales de ăsta. Ca să știi, eu și la 25 de ani dansam în fața oglinzii cu antiperspirant pe post de microfon (că deh! dansul și cântatul pot merge mână în mână) și era o activitate care îmi aducea o plăcere imensă și o fericire plăcută, chiar dacă era un vis petrecut între patru pereți, la unu noaptea. Dar am uitat de el.
Până într-o zi când mi-am amintit de visul meu aflându-mă deja într-o sală de dans. La rugămintea unui prieten. Adică nici măcar la inițiativa mea. Începeam cursuri de kizomba – ”un dans al emoțiilor”, cum a spus instructorul nostru la primul curs. Și am început cu pași de bază, am continuat cu mici coregrafii până la prima ieșire la o petrecere de kizomba la care am mers extrem de obosită și somnoroasă, dar dorința de a fi acolo le-a depășit pe amândouă. Și s-a întâmplat ca acolo să fiu fericită pân’ la cer și înapoi prima dată după multe luni de amorțeală. Dansul mi-a adus fericirea asta. Visul meu demult uitat a venit să mă salveze într-un fel.
M-am gândit de multe ori după acea seară cum era dacă începeam să dansez când eram într-o formă mai bună. Nu zic că nu m-aș fi bucurat, dar probabil că nu aș fi apreciat atât de mult dansul și n-aș fi fost la fel de fericită. Așa că visul meu s-a împlinit atunci când am avut nevoie cel mai mult.
Eh, partea bună este că mă pricep la asta și sunt lăudată. Da, mă laud că sunt lăudată 😀
Acum nu zic să îți uiți visele. Doar să nu uiți că într-o zi ele se pot împlini. Acum am un alt vis. Să dansez și mai mult. Dar de data asta nu am de gând să îl uit. I’m gonna chase it!
Sursa foto: pixabay.