În ultima vreme văd tot mai multe campanii de conștientizare legate de bullying – ”comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire” – fenomen care a luat amploare mai ales în școli și licee. Casa Jurnalistului are o serie de reportaje despre cyber bullying și porn revenge pe care le poți citi aici.
Mă bucur să văd atâtea acțiuni întreprinse în această direcție, mai ales că în România încă nu ne dăm seama cât de mult poate conta bullying-ul în viața unui copil, dar și mai mult, în viața lui de adult. Nu degeaba când ajungi la psiholog îți descoși toată existența cu scopul de a găsi acele evenimente acoperite de praful vremii care te-au influențat atât de mult fără să iți dai seama.
Cred că eram ținta perfectă pentru bullying la vârsta de 16 ani. Venită de dintr-o țară străină care aducea mai mult a sat decât țară, cu notele mele perfecte, costum deux-pieces maro și cămașă albă, un pic prea rotunjoară pentru anii mei, cu tenul imperfect că deh! pubertatea, nu puteam trece neobservată. Mai ales că atunci când am intrat în curtea liceului meu din București, alături de tata, eram singura dichisită. Se pare că adolescenții de aici aveau mai multă libertate vestimentară și nu dădeau doi bani pe evenimentul ăsta de începere a noului an școlar.
La noi însă, în țara considerată sat, 1 septembrie era un fel de zi națională. Te pregăteai o lună ca la careul festiv să arăți cel mai bine: cămașă albă, fundă albă, pantoloni sau fuste negre, pantofi noi, geantă, rechizite, cărți etc. Veneau la eveniment cu mic și mare: tată, mamă, soră, bunici. Și era… frumos.
Aici, însă, în acea zi de septembrie am văzut doar o mulțime pestriță cu limbaj la fel de pestriț. Tata a râs, nu știu dacă chiar era amuzat sau a fost un râs nervos aka ”Unde Doamne mi-am adus copilul?!”.
Eram cinci elevi basarabeni în clasă, patru fete și un băiat. Și poate că asta m-a ajutat sau poate mi-a făcut mai mult un deserviciu. Era garantat că vom avea bisericuța noastră, ceea ce nu știu în ce măsură putea ajuta un om venit într-o țară străină care voia să se integreze cât mai repede și mai cu succes.
Totuși, în ciuda pantolonilor mei negri la dungă, purtați cu sfințenie în toți cei patru ani de liceu (pentru că… uniformă), aspectului și comportamentului de elevă tocilară (dap, am avut medii bune da’ n-am tocit, că școala din republică m-a pregătit serios pentru anii ăștia de liceu românesc unde nu a trebuit să depun mare efort ca să mă descurc bine la niște materii), lipsei machiajului (preferam să dorm mai mult), am fost un copil care nu s-a simțit vreodată victima bullying-ului.
Da, poate nu făceam parte din gașca de fete populare, dar am avut parte de o dirigintă cu enorm de mult bunsimț plus niște colegi prietenoși și toleranți.
Țin minte că a venit un băiat dintr-o clasă paralelă și mi-a zis ceva la care ai mei colegi s-au răstit la el, spunându-i să mă lase în pace, că-s din Republica Moldova. N-am înțeles nici până azi care a fost substratul acelor vorbe, oare arătam ca o înapoiată și proveniența mea ar fi trebui să justifice asta? Hmm! Nu știu.
Și da, pentru mine a fost un caz fericit, dar aveam colegi în clasă care erau luați la mișto sistematic, și băieți și fete. Slab, gras, emo, drogat, satanist, prost. Strigările erau la ordinea zilei. Mai trist e că eu una nu puteam face nimic. Poate mă bucuram că nu mi se aplică același tratament. Măcar încercam să fiu bună cu toată lumea.
Și cu toate că nu am fost agresată verbal niciodată (cel puțin nu pe față), totuși nu m-am simțit niciodată sigură pe mine. Da, am venit și eu în blugi, m-am tuns bob la un moment dat, am mai arătat și eu a femeie atrăgătoare, dar cumva am simțit mereu unele priviri dezaprobatoare și poate chiar care mă luau în derâdere. De parcă ar fi trebuit să rămân mereu fata aia din prima zi de liceu și nu mai aveam voie să mă schimb.
Adevărul era că în weekend-uri rupeam cluburile și mă distram al naibii de bine prin cămine și eram printre cei mai petrecăreți oameni pe care lumea conta dacă era vorba de vreo ieșeală. Cu toate acestea, la liceu nu puteam să fiu așa, de parcă n-aș fi avut voie, de parcă ar fi trebuit să rămân forever în bisericuța de tocilari pentru că nu știam parola secretă al cercului de oameni cool.
Nu știu, e vreo regulă care spune că elevii ăștia mai cuminți nu au cum să aibă viață personală și socială? Dacă le spuneam unora dintre ei că am prieten și că ”hey, ies în club în weekend, nu învăț geografie și istorie non-stop, cu credeai tu”, se uitau la mine ca la felul paișpe.
Și-apoi la noi ”la sat”, elevii exemplari erau cei populari în clasă. Dacă învățai bine, erai considerat un fel de autoritate, erai inclus în toate ieșirile și nici un caz privit cu dispreț: ”Aaa, ia uite, vin tocilarii. Hă-hă!”
Anyway, asta nu m-a deranjat. Aveam prieteni înafara liceului printre care mă simțeam în pielea mea. Am avut iubiți și nu erau urâți sau ciungi. Nu cred că am fost vreodată înțeleasă în liceu, dar poate nici nu mi-am dat silința să fiu. Poate acea bisericuță, de care ziceam la început, m-a protejat într-un fel și mi-a dat confort, dar în același timp a pus o barieră între mine și restul colegilor.
La final de liceu am fost șefă de promoție și desigur că mi-am făcut speech-ul cu ”Dragi profesori, dragi colegi”. Lame, știu, dar la acea vreme așa credeam eu că e bine. Normal că mi-am luat valul de ”uuuuu” atunci când l-am citit la ultimul careu, cu tot cu coronița mea de flori în cap. Mno. Adolescenți plictisiți de școală și căldură. Dar na, pentru mine acea coroniță și diplomă însemnau că am reușit ceva într-o țară unde am venit ca o străină. Unde nu îmi aveam părinții aproape și unde trebuia să îmi fac mâncare singură, să îmi spăl hainele și să le mai și calc (ceea ce uram cu mult patos).
Câțiva ani după, la întâlnirile absolvenților încă mergea fetița aia de 16 ani, nu femeia care a devenit între timp. Până într-o zi când nu a mai contat. Nu mai exista clubul oamenilor populari, nu mai existau adolescenți care mă intimidau. Pentru că nu mai exista nici fata aia de 16 ani.
Sursa foto: pixabay.com.
